Arta Interviului: Drama accidentului din mina de uraniu

de la Ciudanovița.

Articol scris de Ileana Costea

cu o introducere de Ben Todică

Fotografii: Ben Todică

                                                                                                                                              Ben Todică

Suntem obișnuiți cu interviuri cu oameni cunoscuți, în care întrebările sunt bine gândite, și răspunsul relevă importanța și realizările celui intervievat. Dar arta interviului merge mult mai departe de atât. Și interviul lui Ben Todică, prezentator al emisiunilor în limba română a stației comunitare de radio 3zzz din Melbourne, Australia e diferit în multe feluri. Întrebările și răspunsurile curg natural, într-o convorbire telefonică, la 20 de mii kilometri distanță, și 31 de ani mai târziu. Întrebările sunt puse unor doi oameni simpli, dar extraordinari, Nenea Chișe și Nenea Dumitru, acum în vârstă dar cu mintea foarte limpede și memoria intactă, pe care reporterul i-a cunoscut copil fiind în orașul lui natal, uitata Ciudanovița, unde ani de zile sovieticii au exploatat uraniul din adâncurile Banatului. Un interviu care aduce omagiu unor oameni care altfel ar fi rămas complet uitați, cei 11 lucrători în mină care și-au pierdut viața într-un incendiu în aprilie 1962, și al căror nume de mult reporterul încearcă să le afle. Un interviu al căror vorbe sună ca o emisiune de teatru radiofonic, unde tensiunea crește pas cu pas, ascultătorul devine din ce în ce mai prins, se conturează personaje, apar locuri și evenimente și accidentul din mină din noaptea aceea se desfășoară ca în fața ochilor, la fel și întreaga viață din timpurile și locul acela, cu greutăți și riscuri, dar și cu rare momente de bucurii, mult apreciate, în care oamenii își continua armonios și demn viața.

Facem cunoștiință cu domnul Dumitru Ion care a lucrat în mina de uranium de la Ciudanovița 35 de ani în total, fără două luni. Acum are 75 de ani. A ieşit la pensie  de la mină în 1988. Ion devenise sudor la Reșița și apoi a venit la Ciudanovița când avea 18 ani să lucreze la foraj, la sonde. De la el aflăm cum la început nu era nimic acolo, se stătea în corturi, apoi s-au construit niște barăci. Era un drum de ţară şi transportul şi tot ceea ce se aducea se făcea pe calea ferată. Doar mai târziu s-au făcut blocurile și localitatea s-a mărit căci au venit mulți oameni, unii să lucreze la construcții, alții în mină. Când a venit el era securitate rusească, era închis tot perimetrul acela în care se exploata, era păzit de armata rusă. Era armată rusească, era conducere rusească, directori erau şi români şi ruşi. Angajarea la mină o fi avut un sistem de filtrare, dar aveau nevoie de forță de muncă deoarece  oamenii nu se îmbulzeau să vină să lucreze în adâncuri. Până la urmă din cauza necazurilor au venit mulți.

Ion era sondor și avea o echipă foarte bună de sondori. A fost de serviciu în noaptea tragicului accident. În noaptea aceea când a fost tragedia, au fost 15 oameni în subteran, printre care şi doi sondori şi doi mineri care au scăpat, dar aceia erau mai în vârstă și nu mai trăiesc. Din cei patru supraviețuitori numai Ion este încă în viaţă.

Întrebările și răspunsurile decurg natural și lumea apare rând pe rând, poveștile și personajele se derulează.

Auzim de directorul rus Tarapanov, de  Bucşă Romică, și el unul dintre cei care au scăpat cu viață atunci, a cărui nevastă era asistentă la spital, tanti Ina. De băiatul acestora Zeno care juca fotbal. Apare moș Pleșa, de prin munții de la Abrud,  tâmplar, care făcea butoaie. Om bun, modest, cu gospodărie mare și mulți copii. Valerica, fata lui Moș Pleșa care lucra la cantină și i-a adus pe ceilalți din familie rând pe rând. Îl întâlnim pe inginerul Bătălan  care terminase facultatea ca inginer mecanic şi a venit şef la mecanici, apoi a lucrat ca sondor.

Imagini cu minerii de la mina de uraniu din Ciudanovița

Ca într-un dialog bun de piesă de teatru radiofonic, simplu, curgător, cu detalii și reveniri, interviul ne construiește povestea tragicului accident.  

” B.T. ... Tu ce făceai în seara aceea? Te-ai dus la serviciu, ţi-ai luat la revedere de la soţie?

D.I.: Ce s-a întâmplat? Eu eram şef de brigadă pe două schimburi şi-l aveam pe Romică şef de echipă. El a trebuit să-şi ia nişte mobilă de la depozit de la Oraviţa şi eu eram în schimbul trei, el trebuia să vină la schimbul unu că aşa eram împărţiţi, schimbul doi era liber.

B.T.: Romică şi mai cum?

D.I.: Bucşă Romulus. El a spus că dacă va reuşi să ajungă cu mobila la timp, va veni la schimbul doi, dacă n-ajunge cu mobila vine cu mine la schimbul trei şi dorea să rămână şi la schimbul unu în continuare a doua zi.  Aducea mobila cu o platformă cu nişte ţigani cu căruţa şi a venit mai târziu. Oamenii nu puteau lucra pe instalaţii fără el, dar au avut altceva de făcut - reparaţii cu mecanicul.

...

D.I.: Aveam sonda, camera de sonde, aveam o sondeză mai mică, nu era din alea mari. Şi băteam gaura înspre ieşire cum se cerea. El s-a culcat pe o ladă de probe, stătea acolo întins. Era târziu, cred că era trecut de douăsprezece noaptea, n-aş putea să spun exact. Vedeam că vine ceva alb, ca o ceaţă, intra la noi în nişă unde eram cu sonda. Mă ce drac-o fi? Eu am zis că-s aburi prima dată, înţelegi? Nu i-am dat atenţie, dar când mă uit veneau aburii mai mult pe jos aşa şi creşteau pe măsură ce înaintau.

B.T.: Era greu fumul.

D.I.: Pe jos circula. Îl scol pe Romică. Măi Romică ia vezi ce-i aici! El se trezeşte tresărind că adormise, a sărit şi a zis: Mitică arde mina! Înţelegi? El mi-a zis.

B.T.: Aha.

D.I.: El a fost întins la orizontală jos pe pământ şi a simţit fumul.

B.T.: A simţit că miroase a fum.

D.I.: Îl luase pe la picioare, ajunsese la el fumul. Am oprit tot şi hai să ieşim afară, să ieşim pe unde am intrat, pe una din părţi pe planul înclinat, ajungem la plan să ieşim pe scări. Ne-am dus să ieşim dar fumul tot creştea şi creştea şi ne-a ajuns fumul până la gât, se urca pe noi de jos în sus, ca o piramidă era, înţelegi, şi tot venea pe jos. Ne-am dat seama că nu mai putem merge şi ne-am întors înapoi. Din planul înclinat până sus la orizontul patru erau parcă vreo şaizeci de metri, nu ştiu exact, dar peste treizeci de metri. Era un coborâtor, un suitor. Că ce se întâmpla? Noi aproape lunar eram antrenați, erau lucrurile aşa de bine puse la punct că toţi din mină aveam o zi stabilită de ieşit din mină pe căile de acces, ca în caz de accident să ştii pe unde ieşi. Înţelegi? Să cunoaştem toate căile de aeraj. Cunoscând căile de aeraj, fumul venea de la puţ încoace, circula. Haida să ieşim, şi am ieşit pe suitorul ăla până la orizontul patru, în spate. Noi având multe foraje de o vreme deja, mai multe sonde la orizontul patru cu foraje, ştiam să mergem la puţ. Dar venea la fum de la puţ prin toate părţile şi tot la fel n-am putut ieşi. Zic, hai în continuare să ieşim tot pe suitorul de aeraj care face legătura între orizontul patru şi orizontul trei. Ne-am dus vreo trei sute de metri unde ştiam că-i suitorul de ieşit, că cunoaşteam bine căile de aeraj că aveam instructaj, eram instruiţi şi ştiam, şi venea fumul de sus în jos pe suitorul ăla.

B.T.: Doamne!

D.I.: Am luat-o înapoi pe unde am ieşit la baza planului înclinat partea de sus unde era acces, unde era şi troliul de scos vagoanele de la expediţia lui Mircea Bătălan. Cum erau ei atuncea aveau o sondă mare, dar erau acolo vreo cinci sute de metri de la plan, de mers, era într-un fund de sac Benoni.

...

D.I.: Ne-am dus către sondă, acolo nu era nimic, dar a început să vină fumul şi, cred că într-o jumătate de oră s-a umplut. Am dat drumul la furtunul de apă şi am zis că dacă vine fumul ne urcăm pe scări în sus pe suitor, că până ajunge acolo fumul mai este. Dând noi cu furtunul cu apă, odată a început să se întoarcă fumul invers, înţelegi?

B.T.: Cum?

D.I.: Mergeam şi fumul aşa încet era total invers, se vedea că nu mai venea către noi, înţelegi?

B.T.: Aşa.

D.I.: După ce am ieşit am realizat ce se întâmplase. Au inversat aerajul la mină cei de afară. Au luat hotărâre ăia de afară care erau prezenţi să schimbe sensul curenţilor de aer. Am stat noi acolo, n-aş putea să spun cât. Cred că se lumina de ziua când am ieşit noi afară ...”

Povestea e spusă fără patimă și cu bune și cu foarte rele.

Teroarea care exista în jur ne este doar punctată. Supraviețuitorii luați la interogatoriu la o secție militară din Timișoara văd niște instrumente de tortură. Dar nu întreabă nimic. Cu ei nu s-au purtat urât și ei s-au întors la casele lor. Ulterior s-a descoperit cauza acidentului: un chiștoc de țigară aruncat în lăzile de carton în care era ținut explozivul de unul dintre minerii care au murit, Cota. Trupurile morților au fost transportate la locurile de unde se trăgeau indiferent de cât de departe în țară, copiilor li s-au dat pensii, iar văduvele au fost angajate pe unde s-a putut. Viaţa a continuat normal şi după aceea ...

”B.T.: Şi acum la vârsta asta, care e concluzia ta despre Ciudanoviţa şi uraniu? A avut vreun rost tot efortul ăsta care l-au făcut toţi, ţi-ai pus această întrebare vreodată?

D.I.: Eu m-am întrebat, dar ce-a fost bun, ce-a fost de preţ au luat ruşii, au exploatat ruşii, înţelegi, aia s-a întâmplat.

B.T.: A fost o perioadă de viaţă frumoasă în această vreme a exploatării uraniului, de la început până la cădere.

D.I.: Benoni, erau condiţii foarte grele, nu era perforaj umed, era pe uscat, era  un praf de nu te vedeai, înţelegi, se lucra manual, se încărca cu lopata. Într-adevăr se şi plătea bine, înţelegi că aveam salariul de vreo 800 de lei când am venit eu şi aveam 60% era la HCM din 1952 din cvartetul româno-sovietic, aveam 60%, plus că lucram în acord, înţelegi? Erau nişte sporuri mari, se câştiga bine, cei care lucrau în acord, erau militari care plecau cu bani mulţi acasă când se eliberau, mă refer la cei de la construcţii. Cunosc eu situaţii, dar mulţi s-au îmbolnăvit, au făcut silicoză, deci au fost condiţii vitrege de muncă într-o perioadă.

B.T.: ... Ce ţi-aduci tu aminte când vorbeşti despre Ciudanoviţa? Au fost clipe de fericire, de glorie? Ai ceva amintiri frumoase?

D.I.: Erau amintiri frumoase. Se organizau excursii şi mergeam de la Ciudanoviţa pe valea Jitinului până la captare (unde se capta apa potabilă pentru Ciudanoviţa din izvorul pârâului Jitin), se organizau apoi meciuri de fotbal, drumeţii, până sus la Brădet pe valea Jitinului. Vara jucam volei, iarna la club cu Ghiţă de la Garaj, care a fost sudor, îl ştii...

B.T.: Mi-a fost naş, i-a fost naş lui fiu-miu.

D.I.: Jucam ping-pong la club, era biliard, erau multe.”

Naturalețea vorbelor, a povestirilor, prezentarea simplă, niciodată pătimașă a evenimentelor, trezește frumusețea naturală a locurilor și oamenilor iar mesajul importanței „de a nu uita” este a-tot-puternic.

Notă:

Întregul interviu poate fi citit online la:

http://www.observatorul.com/articles_main.asp?action=articleviewdetail&ID=10941

Comuna Ciudanoviţa, judeţul Caraş-Severin, Banatul românesc, se întinde pe o suprafaţă de 3.998 ha, mică în raport cu media pe judeţ şi este situată pe versanţii vestici ai Munţilor Aninei. Satele sunt situate pe cursul mediu al pârâului Jitin, afluent al Caraşului. Comuna se învecinează la nord cu localitatea Secăşeni, iar în partea de vest cu oraşul Anina. La sud se învecinează cu satul Brădişor. Comuna Ciudanoviţa este formată din satul Jitin, satul Ciudanoviţa şi colonia minieră care este şi centru de comună. Pe pârâul Jitin în secolul al XX-lea a apărut colonia minieră, ca urmare a exploatării de metale rare. Pe teritoriul localităţii trece DJ 573, care face legătura între comunele apropiate şi oraşul Oraviţa, acest drum leagă satul Ciudanoviţa de satul Jitin, de asemenea pe teritoriul comunei trece şi calea ferată Oraviţa – Anina, cea mai veche cale ferată din judeţ de la sfârşitul secolului al XIX-lea. Această localitate este aşezată la o distanţă de 21 km de oraşul Oraviţa şi de 72 km faţă de municipiul Reşiţa.

Ciudanoviţa este o zonă pitorească deosebită, împresionând prin frumuseţea specifică locului din partea vestică a masivului muntos Anina. Caracteristicile reliefului, dispunerea unităţilor acestuia în trepte, au influenţat vegetaţia naturală, care se compune din păşuni şi fâneţe, păduri de foioase şi conifere, pajişti alpine, vegetaţia cultivată fiind caracterizată de culturile cerealiere şi suprafeţe mari pomicole.

Datorită reliefului, clima este în general temperată, valoarea medie anuală a temperaturii fiind de 11 grade, fără vânturi puternice şi cu precipitaţii repartizate proporţional pe întregul parcurs al anului.

Locuitorii din comună se ocupă cu agricultura, pomicultura şi creşterea animalelor, silvicultura şi prelucrarea lemnului, acesta constituind principala resursă naturală a zonei. Activitatea de exploatare minieră a constituit până nu demult principala sursă de venituri pentru o mare parte din populaţia activă.