Te-am așezat într-o icoană de culoarea liniștii fără să mă pot separa cumva de propria-mi neputință îți amintești, excesiv de rațională, altfel gata în orice moment să mă lepăd de sine precum această fereastră deschisă spre vid prin care nici salcîmii albi de Kamceatka nu mai sînt în stare să vadă lucrurile așa cum sînt cine știe pe unde în iurtele albe ca varul un început tăcut de lume, din aer, din pietre sau invers așa cum tot ce există mă conține și mă doare îmi intră în ochi, între cuvinte, dovadă că n-are sens să neg ceea ce gîndul ca orice claritate presupune o suferință și totuși pentru mine nu există dilemă, nici nu mă absolv de greșeli spunîndu-mi c-au fost cumva necesare, mai ales acolo unde ceva în mod fundamental s-a transformat în nisip, semn ca între inimă și vulturii pescari înainte de orice, trebuie să fie un acord deplin
oriunde mă întorc fiecare moarte închide un cerc, celelalte adevăruri ne îndeamnă să trăim...