Despre Mihaela Șchiopu nu se poate vorbi Ä«n cuvinte palide și veștede ca frunzele, toamna, ea nu poate fi văzută impersonal, ca un articol de dicționar...S-a născut la...A absolvit la clasa...A expus...Premiile pe care...

Pentru că Mihaela Șchiopu ne oferă merele de aur din Gradina Hesperidelor, trecānd de la visele penelului la materialitatea arhitecturii cu grația curbei catenare continue, pod suspendat Ä«ntre aer și lut, ea construiește cu cărămizi de ulei, acril, tempera, acuarele, creion, cărbune, edificii de gānduri modelate Ä«n matricile elipselor și hiperbolelor concretului. Jocurile sale cromatice sunt de o admirabilă simplitate. Guașa sau uleiul sau te! hnica de gravură conferă creațiilor sale o senzație de prospețime și o lumină care Ä«i aparține. Economia mijloacelor vine din mai celebrii săi Ä«naintați formați la școala de la Barbizon sau dintr-o lectură și mai abstractă a bucuriei de a vorbi prin culori sau non-culori a maeștrilor Pacea sau Baba... Mihaela Șchiopu este o melodistă a culorii și o poetă care plutește peste realitate filtrānd prismatic lumea Ä«n lumina Prieteniei.

Prin expozițiile personale a așternut \"Scrisori către tine\", dragă cititorule, oferind, cu iubire, o \"Mostra di grafica\" sau Ä«ntrebānd, retoric, Ä«n limbajul vaporos al nuanțelor \"Ce mai taci Gary?\", atunci cānd \"Zilele de carton ale toamnei\" conturau, rotund, un vis auriu la marginea căruia se profila figura de neuitat a etnografului Irina Nicolau...Irepetabila Irina Nicolau... plecată de ! șapte ani ”să mănānce nori” și căreia! nu Ä«i p lăcea să vorbească despre moarte...La un timp după plecarea ei spre nori, pictorița o căuta cu sunete de lumini și umbre, la Galeria \"Simeza\": Ä«i dedicase o expoziție de gravuri numită, simplu, \"Irina\"... Era ea, Ä«n ipostaze grafice, rămānānd mereu \"Dincolo de tristețe\", cu un umor reținut chiar, așa cum am cunoscut-o cu toții, cu ”Vorbiri” de neuitat, pline de sevă, despre \"Casa\" țărănească tradițională ca despre dumnezeiasca matcă a geniului uman. ”Irina m-a Ä«nvățat, dacă vrei, să iubesc oamenii. Poate de aceea m-am implicat Ä«n programul adresat tinerilor seropozitivi cu vārste de peste 16 ani, „Promisiune pentru viitor“.

Cei pe care i-am cunoscut eu sunt foarte talentați și foarte gentili. Dacă le spui că te doare un degețel, se interesează de degețelul tău, cānd ei au probleme! le de pe lume, tratamentul lor este mai greu decāt citostaticele, seara le e rău, sunt priviți cu Ä«ndoială și sunt suspectați. Uneori trebuie să răspunzi la fel și fel de Ä«ntrebări...O fată m-a Ä«ntrebat: de ce Ä«ți place de mine? Pentru că sunt bolnavă de SIDA ? Și am avut curaj , că eram pe Messenger și i-am zis: Da, și pentru asta, pentru că ești altfel decāt restul lumii, pentru că ai o anumită profunzime. Dar e foarte greu să răspunzi le Ä«ntrebarea: de ce a trebuit tocmai eu să trec prin așa ceva ? De mici sunt traumatizați, de la tratamentul Ä«n sine pānă la tratamentul societății... Să mai Ä«mblānzești spaima asta cumva, să Ä«i faci să Ä«nțeleagă că se poate trăi și altfel și că poți supraviețui chiar omenește... Să lupți la fel cum luptă ceila!lți, dar cu Ä«ncă o mie de lucruri Ä«n plus. Unii sun!t parăsiți, iar unii sunt luați Ä«napoi de părinți, pentru bani... Doctorii de la Babeș sunt foarte omenoși. Vin la ei oricānd au probleme, Ä«i vizitează, Ä«i Ä«ncurajează...

Ce le dai, ce Ä«ți dau și cum mergeți mai departe ?

Vom face o expoziție la care ei nu pot participa. și, cu toate astea, sunt niște ființe de o gentilețe și de o putere extraordinară. Să vrei să faci ceva cānd nu știi ce urmează māine, e un lucru care te umple de admirație. E un fel și de a-ți veni Ä«n fire și de a-ți vedea lungul nasului, de a-i mulțumi lui Dumnezeu pentru tot ce ți-a dat. Trebuie să fii Ä«ntre ei ca să Ä«nțelegi ce Ä«nseamnă, sunt izolați, respinși, sunt medici stomatologi care refuză să-i trateze, nu Ä«și găsesc locuri de muncă, nu sunt acceptați...Sunt comun! ități care Ä«i resping. Visul meu ar fi să Ä«nchiriez o casă Ä«n care să poată lucra și să poată fi ajutați. Cel mai teribil personaj e un țigan extrem de talentat pe care dacă l-aș vedea că intră la facultate aș fi foarte fericită. Am Ä«nțeles că l-au părăsit părinții la patru ani și a rămas Ä«n spital și, mai tārziu, o femeie de servici l-a Ä«nvățat să citească. O fată a și intrat la facultate, la Arte și am fost foarte Ä«ncāntată. Ca oricare om, ai nevoie de o perspectivă Ä«n viață și faptul că ei reiau cursul normal al vieții Ä«i ajută extrem de mult. Voi scrie cāte o carte despre fiecare, numai că nu vor apărea cu numele lor, ci doar cu desenele și cu poveștile lor care sunt absolut cutremurătoare.

Īn ce speri ?

Am ! o prietenă, soția lui I.D. Sārbu, care este fermec&#! 259;toar e. Cred că secretul farmecului ei este că i-a iubit pe cei din jur. Acesta e, după mine, secretul fericirii. Nu zic că asta Ä«mplinește totul. Dar Ä«ți transformă, cumva, viața. Secretul longevității sau secretul binelui este trăitul prin alții. Dacă trăiești singur, ești Ä«nchis Ä«n disperările tale. Irina Nicolau m-a Ä«nvățat să iubesc oamenii. Am descoperit o mulțime de prieteni care au colaborat cu ea Ä«n foarte multe proiecte. Ea face parte din categoria oamenilor cărora le sunt recunoscătoare că i-am Ä«ntālnit. Mi se pare un mare noroc de la Dumnezeu să fi trecut prin viața ta niște oameni pe care să nu-i iubești cu condiția sāngelui, pentru că suntem rude, ci pur și simplu pentru că meritau iubiți.

Mihaela Șchiopu nu poate fi văzută impersonal, ca un articol de dicționar: n&#! 259;scută la 3 iunie 1962, Ä«n București, director artistic al cotidianului \"Ziua, grafician al Editurii \"ZIUA\" și al revistei \"Romānia literară\", picturile sale putānd fi regăsite Ä«n nenumărate colecții particulare din lume, chiar și Ä«n aceea a regelui Mihai I al Romāniei. Mihaela Șchiopu trăiește prin ceilalți: ”De 1 iunie a venit la mine un copilaș care avea o tumoră sub un ochi. Copiii ceilalți mi-au spus foarte timid: ”ai grijă că nu vede”. El a zis că vrea să-i desenez o inimioară pe mānă, pe care nici n-o vedea. și m-am speriat, la un moment dat, avea o bavețică la nas și la gură și respira foarte greu. Și, cānd colo, a venit mama lui, a dat la o parte bavețica și el rādea Ä«n hohote. Pentru asta, zău, dacă nu merită să Ä«i vezi Ä«n fiecare zi. Și, dacă rāde un copil, rāsul lui te bucur! ă mai mult decāt zece tablouri la un loc.”