Cîteodată simt cu un deget pe buze muza tăcerii, a fait un beau voyage acolo pe ultimul țărm dinaintea Ithacăi pe care o privesc albind ca o insomnie stîncile îmi ajung adevărurile aflate cu inima cu gustul pămîntului peste Kamceatka un ochi verde de apă în clepsidra mîinii o fîntînă asfințită de minotauri purtînd în vîrfuri acest apologet al plecărilor obsesii evadate din roșul unui sînge de închiriat care-mi îngăduie un dram de fericire în obișnuit îmi place numai rana ta în care mă recunosc mai repede decît în vanitatea zilelor unui alt început solar și teluric, galben de care nu mă pot dispensa nici în Troienele lui Seneca tu în dreptul unei toamne urcînd muntele eu adulmecînd vîntul sărat din apa Styxului ca un Sisif lovit de amnezie pînă vor fi obosit statuile
cît trebuie să lipsim unul altuia ca să ne simțim singuri?