Strig cu glas amar al celor fără de căință:

Ar fi oare cu putință să zaca-n albie de vorbe,

silfidă, fără umbră, vremelnica-mi ființă?


Cobor din vârf de munte, alene, ca un fulg

și mă topesc în vale, străină,

pe-un ac de brad fecund

de verde. E iarnă încă, albă,

la rădăcină de gânduri fără verbe

visez la străzi pustii cu stâlpi și stele

de plastic, lumină de-mprumut.

E cald în mine, zgomote ascult