poem blajin dintr-un experiment
nu-și mai regăsise niciodată forma de pasăre crudă
nici urmele olarului nici lui femeie
verde inimii dincolo e amfora rămasă grea abandonată
pe strada îngustă amprente de îngeri glipto
cartografiati en vogue la marginea orașului
de fiecare dată rămâneam noi cei din urmă
să-i acoperim oglinzile trupului veșted anost cu pânza morții
până când fi-vom strigați pe numele dintâi: blajinii
ursitului mort lângă talpa casei
îmi amintea doar de acele amiezi de duminică
blajinii ridicau pe rând lest sălbatic
ca mătasea deșirată a Cerului tot mai amar
dincolo de inerție sau ce mai rămăsese
cafeaua la nisip pe o plajă pustie din ei
sau catapeteasma cu nori alegorie incertă
roasă indolent la colțuri
peste memoria obiectelor fragile uitate prin gări
tinerețea lui avea ceva inevitabil
de servant încărunțit
de-atâtea ori femeia necunoscută
îmbătrânea astenic lângă el încă un secol de Obrejenie
murindu-l
visele imprimau nopții vechi semne de aer și apă
ritm hard-rock virtual
suflet de blajin într-un avort de sare
cineva va mai locui în ea încă o vreme îmi spuneam
ca un surâs sfielnic de crin
între două nașteri anunțate
